Vinurile de la Beciul Domnesc dezleagă limbile mesenilor și deschid porțile bine ferecate ale inimii

Au trecut 11 ani de când a avut loc povestea pe care urmează să v-o istorisesc. Vremurile erau parcă mai frumoase pe atunci. Poate pentru că eram mai tânără, pentru că un soare vesel se ridica la răsărit deasupra mea și deoarece sentimente noi îmi încolțeau în inimă. O nouă viață îmi curgea prin vine. Parcă Dumnezeu însuși își întorsese fața spre mine.

Mai întâi va trebui să răscolesc puțin sub vălul trecutului și să vă zic despre săptămâna ploioasă de dinaintea Sfintelor Paști din 2013.

Când plouă, pleacă în căutarea razelor de soare

A început într-o zi de aprilie, luni. Un aprilie isteric care tuna și fulgera precum un diavol tasmanian lăsat liber prin oraș. Vineri seara nu mai eram eu însămi. Eram numai ploaie, o femeie compusă dintr-un număr infinit de picături translucide. Nu voiam să-mi dau frâu liber emoțiilor în fața părinților mei care mă întrebau pentru a suta mia oară dacă vin cu cineva la masa de Paști de duminică. În traducere liberă, dacă sunt tot singură sau am reușit să-mi fac și eu o relație. Nu voiam să plâng pentru că simțeam că nu m-aș mai fi putut opri. Aș fi urmat modelul ploii torențiale care spăla jegul de pe străzile din urbe. Cred că m-aș fi putut transforma într-un potop.

Deoarece nu voiam să se producă vreo catastrofă din cauza mea, să înec orașul sau să zăresc la știri oameni duși fără întoarcere de apele mele, m-am strecurat din apartamentul alor mei în zorii zilei de sâmbătă și am luat primul tren spre litoral. Mai precis, spre Mangalia. Paradoxal acolo era soare sau, cel puțin, așa zicea Florin Busuioc la rubrica meteo de la ProTV. Rămânea să mă conving dacă spunea adevărul sau doar încerca să momească oamenii să ia cu asalt litoralul în extrasezon.

Mi-am înghesuit strictul necesar într-un rucsac și am plecat picurând din tot sufletul.

Soarele mi-a readus zâmbetul, iar vinul o sclipire în privire

Când am coborât din tren în gara albă a orașului, am avut parte de o surpriză plăcută. Se părea că domnul Busuioc nu lucra mână în mână cu industria hotelieră românească, ademenind oamenii să-și cheltuiască banii în unitățile lor de cazare, ci chiar spusese adevărul.

Soarele mă ardea pe față precum uleiul dintr-o tigaie încinsă. Am îmbrățișat în mod pătimaș nisipul încins, am mângâiat firele de iarbă ce păreau răscoapte de căldură și m-am bucurat de sunetul valurilor spărgându-se de stâncile golașe.

De pe toată plaja, mi-a sărit în ochi la un moment dat grupul lui de trăsniți. Doi tipi și o tipă. Îmi veneau în minte observându-i zile de sărbătoare şi de petrecere. Își purtau tinerețea la vedere, exultând, așa cum eu nu aveam curajul să o fac. Dansau într-o horă pe muzică pe care numai ei o puteau auzi, râdeau zgomotos și umflau baloane colorate pe care le eliberau în înaltul cerului. Unul dintre cei doi tipi m-a zărit privindu-i și mi-a adus un balon roșu. Avea ochii ca două fâşii de cer și părul auriu precum spicele de grâu din Bărăgan. Prin contrast, pielea sa, de la atâta expunere la soare, avea nuanța iodului. S-a prezentat și m-a invitat atât de firesc la o terasă încât nu am putut refuza.

În timp ce ne savuram prima cafea împreună la o locație din centrul orașului, am aflat despre el că-i place foarte mult să citească. Acesta a fost motivul principal – cărțile – pentru care am acceptat să-l însoțesc pe Liviu la doamna Smaranda acasă. Doamna Smaranda era gazda la care Liviu și cuplul format din amicul său Dan și logodnica lui Laura închiriaseră două camere încă de miercuri, de pe 1 mai.

Mă gândeam în timp ce mergeam alături de el că voi întâlni cel mai probabil o femeie simplă de la țară și o casă mirosind a proaspăt văruit, a fân cu care trebuie să fie umplute saltelele din camere și a cozonaci proaspăt scoși din cuptor. Îmi imaginam camerele decorate cu mileuri, flori făcute cu iglița și atârnate la cheile dulapului, cuvertură și față de masă la fel, bibelouri și vaze cu flori de plastic. Liviu tocmai îmi spunea că doamna mai are o cameră încă liberă ceea ce m-a bucurat căci, în plecarea mea intempestivă, nu mă gândisem la cazare.

Am avut parte însă de o surpriză de proporții. Casa doamnei Smaranda era veche, construită într-un stil boieresc și avea o curte uriașă – cea din față, că mai era și grădina. Și casa în sine era foarte mare având un etaj, subsol cu pivniță și niște anexe – o magazie și un atelier de mecanică – sprijinite de peretele opus celui de la stradă.

Casa avea la parter trei camere mari, mobilate cu piese vechi (dulapuri, veioze cu abajururi brodate) și toate trei disponibile pentru închiriere. Una dintre ele urma să fie a mea pentru următoarele două nopți. Sus, la etaj, era mansarda în care își făcea veacul doamna Smaranda, iar jos era o pivniță uriașă. Până în momentul în care doamna însăși m-a poftit să o văd cu ochii mei, eram convinsă că acolo s-ar fi putut cuibări un dragon.

Nici vis de așa ceva. Era o pivniță de vinuri cu o multitudine de rafturi modulare din lemn de bambus pe care erau așezate ordonat zeci de sticle de vin.

M-am aplecat să citesc una dintre etichete. Scria pe ea Beciul Domnesc cu litere mari și aurii. Cu litere de dimensiune medie și de culoare albă, eticheta anunța o neofită ca mine că sticla adăpostește în pântecele ei Cabernet Sauvignon, sec.

Doamna Smaranda mă privea îngăduitoare în timp ce mijeam ochii și la sticlele de alături.

— Cabernet Sauvignon dulce, Merlot demisec și Fetească neagră demidulce, am citit eu precum un copil de clasa I care a reușit să treacă cu greu, alături de doamna învățătoare, prin toate literele alfabetului.

— Bravo, fetițo! Dar să știi că pe mine nu mă poți păcăli. Nu știi nimic despre vinuri, așa-i? Zi drept!

Am privit-o drept în ochi și am dat din cap a aprobare. Tocmai ce venisem de la o cafea cu Liviu și lichidul negru și fierbinte era singurul la care eram expertă.

Cât de cât mă pricepeam la clasificarea vinurilor în seci, demiseci, demidulci sau dulci, în funcție de conținutul de zahăr prezent în fiecare sticlă. Și mai exact, la cantitatea de zaharuri reziduale rămase în vin după fermentare, proces care duce la transformarea acestora în alcool după cum citisem cândva pe nu mai știu care blog specializat.

Tot acolo citisem, cu ceva timp în urmă, că vinurile Cabernet Sauvignon se regăsesc mereu în topul preferințelor când vine vorba de iubitorii de vinuri roșii având un potențial de învechire ridicat. Prin minte mi se rostogoleau, precum niște boabe de struguri, informații de genul „un vin roșu obținut din Cabernet Sauvignon acoperă un spectru larg de note și arome” și „Cabernet Sauvignon este un soi de strugure negru cu pielița groasă și puternic pigmentată”. Am preferat însă să tac căci doamna Smaranda, simțeam eu, era clar tobă de carte.

— Nicio problemă, fetițo! Știu eu cât pentru tine și băiatul ăsta frumușel și blonduț care te-a adus aici. Bărbatul meu, Dumnezeu să-l odihnească în pace, a fost somelier. A murit în ianuarie anul acesta. Ca să nu stau singură, doar cu urâtul în casa asta mare, am început să închiriez camerele și treaba merge ca unsă.

Am încercat și eu și Liviu să deschidem gura să ne exprimăm condoleanțele, dar doamna Smaranda a continuat să vorbească.

— Știți voi, copii, că în mărturisirile părintelui Nicolae Steinhardt, apare scris că Domnul a înmulțit vinul ca să-i vadă pe toți veseli? Da, copii, vinul este pentru veselia sufletului și de aceea când închiriez cuiva o cameră îi ofer cadou și o sticlă de vin. Vinul, ca și mâncarea, este menit să fie împărțit. Merge business-ul mai bine astfel și toți clienții sunt mulțumiți. Ce aș face altminteri eu, de una singură, cu sute de sticle de vin?

— Ați putea să le lăsați să se învechească? a îndrăznit Liviu să-i facă o sugestie.

— Nu este chiar așa, băiete! Rosé-ul, de exemplu, nu este vin făcut să se învechească. De la fostul meu bărbat știu că ROSE-ul de la Beciul Domnesc este unul dintre pionierii consumului de vin rosé din România. Este un vin demisec şi semi aromat ce poate fi asociat unei largi game de preparate culinare, începând de la aperitive şi până la desert. Odată ce este răcit bine, vă va surprinde în mod plăcut cu subtilitatea notelor aromatice de trandafir şi grapefruit roz. Se asociază din punct de vedere culinar cu aperitive, salate, pește şi fructe de mare. Practic este numai bun de băut pentru tine, fetițo, că se vede pe silueta ta că mănânci te miri ce.

Doamna Smaranda a apucat ferm o sticlă de rosé și ne-a făcut semn să o urmăm. Ne-a dus în bucătărie, unde ne-am așezat toți trei la masa pe care dumneaei a pus repede și o farfurie cu fonfleuri, menite să ne amăgească oleacă foamea.

Ne-a povestit apoi, cu nostalgie în glasul tremurând, despre fostul ei soț. Un moldovean strașnic pe care l-a cunoscut la Mănăstirea Cotești, un monument istoric de arhitectură de interes național, pe care ea decisese să-l viziteze cu mulți ani în urmă.

Ne-a explicat detaliat că pivnița poartă amprenta dorului fostului ei soț de plaiurile natale. Beciul doamnei era extrem de bine garnisit cu vinuri produse de Beciul Domnesc, create cu mândrie în podgoriile renumite ale Moldovei – Cotești, Huși, Odobești și Panciu. Adică exact acele podgorii în zona cărora răposatul copilărise și după care tânjea mereu.

Fiecare picătură dintr-un astfel de vin poartă în ea garanția calității și a tradiției viticole moldovenești, fiind alegerea perfectă pentru orice ocazie, obișnuia fostul soț să-i explice.

Liviu a deschis și el gura să spună că Beciul Domnesc este unul dintre cele mai iubite şi cunoscute branduri de vin din România, un fel de tradiție vie, dar doamna Smaranda l-a privit precum o profesoară severă în fața căreia un elev indisciplinat s-a trezit brusc să vorbească neîntrebat. A adăugat pe un ton bombastic:

— Băiete, doar nu crezi că eu nu știu că această companie exploatează astăzi peste 1.400 de hectare cultivate cu viţă de vie nobilă, amplasate în renumitele podgorii Cotești, Odobești, Panciu și Huși? Voi, ăștia tineri, rămâne să îi descoperiți savoarea inegalabilă și să înțelegeți că este un vin care te invită să îi descoperi povestea cu fiecare picătură.

Ulterior, doamna Smaranda a trasat meniul mesei de Sfintele Paști cu aceeași ușurință cu care un magician scoate porumbeii din joben, unul câte unul. Acesta urma să cuprindă ouăle pe care le înroșise în Joia Mare și niște cotlete de miel pe care Dan cu Laura urmau să le cumpere de la măcelăria pe care dumneaei le-o indicase. Și niște salată verde și cartofi natur pentru ca friptura să nu cumva să rămână neacompaniată de ceva verdeață și de o garnitură.

Apoi Dan și Liviu deveneau în mod inevitabil, în scenariul doamnei Smaranda, doi gratargii de succes. Și chelnerii care urmau să ne toarne în pahare tuturor un vin cu o strălucitoare culoare roşu-rubiniu, cu note de coacăze negre şi vişine coapte accentuate de note vanilate. Adică acel vin Cabernet Sauvignon sec a cărui etichetă o silabisisem prima în pivnița doamnei și care se potrivește perfect alături de carnea roșie ori vânat.

Cred că paharul de rosé băut pe repede înainte mi-a dat curajul nebun de a o întreba pe doamna Smaranda ce am de făcut eu pentru ca prânzul de a doua zi să fie unul memorabil. A deschis gura. Până să apuce să zică ceva, am sărit în sus bucuroasă nevoie mare:

— Gata, știu. Eu fac pasca. Am o rețetă de pască, în care încorporez multă brânză, de o să vă lingeți cu toții pe degete.

Adevărul este că mai pregătisem pască după rețeta aceasta – stil cheesecake cu brânză din belșug – de două ori în viața mea, dar mă simțeam la fel de competentă precum Julia Child la apogeul carierei sale.

Cred că am reușit să o conving chiar și pe doamna Smaranda de competențele mele când i-am declarat că „pasca este perfectă pentru a fi servită alături de un vin floral, cu note de verde, de proaspăt. Note de primăvară. Notele unui nou început. Din ceea ce aveți dumneavoastră în pivniță, de la Beciul Domnesc, putem alege fie o sticlă de Muscat Ottonel demidulce cu notele sale florale de tei și salcâm, armonios completate de nuanțe fructate de pepene galben și caise, fie o sticlă de Tămâioasa Românească cu note florale de tei si salcâm și note dulci de miere, ce-i conferă savoare și consistență”. Poate că nu chiar toate informațiile de pe acel blog de nișă despre vinuri erau inutile în viață.

Am spus toate acestea dintr-o răsuflare cum recită copiii de clasa a III-a poeziile lui Mihai Eminescu după ce le-au învățat pe de rost ca lumea. Mi se uscase și gura, așa că Liviu mi-a întins un pahar. Am sperat să fie de apă. Îmi făcusem speranțe deșarte. Era vin. Pe deasupra sec, exact cum nu-mi plăcea mie.

— Ce mi-ai dat să beau? l-am întrebat înghițind în sec.

— Chardonnay sec. Prospeţimea şi luminozitatea sa m-au invitat să ți-l torn în pahar.

L-am privit pătrunzător în ochii săi albaștri și nevinovați și i-am murmurat încet că asta deja este vrăjeală pe față. Mă rog, în fața doamnei Smaranda care, din fericire, nu mai auzea la fel de bine ca în anii tinereții. Mai mult vorbea despre vinuri așa cum se obișnuise când era soțul dumneaei în viață.

— Cu notele sale de citrice, măr verde și vanilie, acest vin proaspăt și elegant merge perfect cu aperitive, preparate din carne albă și pește. De Chardonnay îți vorbesc, fetițo, că nu pari atentă!

Adevărul este că atenția îmi fusese drastic diminuată de numărul paharelor de vin băute. Mi-am zis că este imperios necesar să părăsesc atmosfera bahică a bucătăriei și am ieșit în curte. Am ieșit să iau aer proaspăt și să simt căldura razelor de soare.

Lucrul care mă încânta cel mai mult în curtea aceea era strălucirea soarelui. Parcă niciodată și nicăieri nu am întâlnit un soare atât de minunat, blând și puternic, armonios și având capacitatea de a mă încărca cu energie. Aveam nevoie de energie ca să prepar de la zero pasca promisă pentru a doua zi. Liviu a venit să-mi spună că este sigur că o să mă descurc excelent și să nu-mi fac atâtea griji că Laura va fi bucuroasă să-mi dea o mână de ajutor.

Paharele de vin nu ar trebui să se numere vreodată

Amintirile nealterate de trecerea timpului sunt cele mai dulci, iar memoriile de la masa de Sfintele Paști din acea duminică însorită și binecuvântată le voi păstra mereu cu drag în suflet.

Nu-mi mai rămâne decât să vă arăt în câteva poze cât de apetisant a fost meniul de Paște din 5 mai 2013. Se știe doar că o poză face cât o mie de cuvinte.

• 

• 

• 

În ceea ce privește amintirile – despre timpul petrecut alături de Liviu – acestea se resimt ca niște vacanțe exotice pe o plajă privată, doar a noastră. Mi-aș fi dorit să le pot îmbutelia într-o sticlă de vin din soiul Fetească Regală, vin care printre notele sale florale și printre cele fructate ascunde o invitație la vorbă bună.

Throwback in time Easter 2013

După mai multe farfurii cu bunătăți și trei pahare de vin, m-am ridicat la un moment dat de la masa doamnei Smaranda pentru a-l căuta pe Liviu care părăsise și el încăperea de vreo 10 minute. Să fi plecat ca să mai aducă vin roșu? Inegalabilul vin roșu care este sângele podgoriei, împletit cu sufletul pământului.

Unde să se fi dus oare? Unde duc aceste scări? Underground. Exact precum în scenariul filmului lui Kusturica. M-am lovit cu mâna peste frunte, gândindu-mă la efectele vinului asupra amintirilor mele din urmă cu doar o zi. Treptele coboară spre pivnița doamnei Smaranda, ce m-oi fi mirând atâta.

Am început să cobor scările cu multă prudență. Cu fiecare pas, bătăile inimii mele se întețeau. Fredonam încetișor versurile melodiei lui Dean Martin when the world seems to shine like you’ve had too much wine, that’s amore.

— Nu te-am văzut niciodată beată, a zis o voce ușor amuzată.

— Nu sunt beată, i-am replicat având însă aerul unei păsări rătăcite în fum.

— Trei pahare de vin și deja fredonezi despre dragoste, amore mio.

Era vocea lui Liviu, vocea lui cu parfum de vin. O mână fermă mi-a apucat brațul, iar eu m-am bucurat că am găsit un reper stabil în mijlocul universului care părea să fie legănat de talazuri.

— Prinde-mă de mână căci te voi lega la ochi. Ține paharul acesta de picior și zgâlțâie-l un pic, să se elibereze aroma. Acuma gustă. Nu, nu înghiți, ci plimbă vinul prin toată gura. Lasă-l să îți inunde simțurile. Dacă ghicești ce culoare are vinul și dacă e sec ori dulce, vei primi un premiu.

Nu am reușit să-mi dau seama decât că era vorba despre un vin demisec. Părea o combinație inedită de grapefruit și alte note pe care nu am fost capabilă să le identific.

— Este Sauvignon Blanc, un amestec fără precedent de grapefruit, pomelo și note de ardei verde, specifice soiului, a șușotit Liviu deși sunt convinsă că nu avea cine să îl audă cu excepția mea.

M-am gândit că vinul are gustul unor citrice coapte aruncate de-a dura în căutarea primăverii. Anotimpul noilor începuturi, timpul când oricine poate schimba ce îl ține pe loc, când fiecare poate încerca ceva nou, sezonul când toți ne asumăm riscuri. Am îndepărtat eșarfa pe care Liviu mi-o legase peste ochi și l-am sărutat fericită că există cineva care să mă susțină, care să stea alături de mine în valurile mării ca și ale vieții.

Căci până la urmă ce altceva înseamnă dragostea decât să ai pe cineva care se pune între tine și lume, care te protejează de vicisitudinile vieții exact așa cum vinul se interpune între tine și greutățile inerente, alungând problemele, care se îndepărtează cu fiecare pahar golit.

Vinul este o călătorie în doi ce poate fi sorbită de pe fundul unui singur pahar

Se zice că vinul ne face inima să ne bată mai repede. Exact la fel se întâmplă și când ne îndrăgostim.

Și, uneori, sintagma au trăit fericiți până la adânci bătrâneți nu este doar un ideal de neatins. Poate fi realitatea. Iubirea lui Liviu este alături de mine și azi, Dan și Laura sunt nedespărțiți, iar doamna Smaranda ne așteaptă și anul acesta de Paște. Este pregătită cu sticle de vin roșu, menite să ne facă să începem o conversație cât mai ușor, să gustăm trecerea timpului și măiestria viticultorilor.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2024, proba nr. 6

---

Imaginile folosite pentru a ilustra articolul provin din:

• arhiva personală
• fotografii royalty free preluate de pe site-ul unsplash.com
• imagini puse la dispoziție de către sponsorul Beciul Domnesc